Istoria Mănăstirii Probota din Dolhasca

Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh. Iată eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Petru Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Ștefan voievod cel Bătrân, a binevoit Domnia mea, cu buna mea voie în al patrulea an al stăpânirii noastre împărătești a zidi acest hram intru numele arhiereului și facătorului de minuni Nicolae, fiind egumen kir Grigorie, în anul 7038 (1530) oct[ombrie] 16.

Textul acestei pisănii dăltuite în piatră străjuiește intrarea sudică în biserica închinată Sfântului Nicolae din Mănăstirea Probota. El consfințește ridicarea unui nou lăcaș, aplasat și pe un nou loc, pentru una dintre cele mai vechi mănăstiri din Moldova, consemnată documentar în 1391. Locul acestui prim așezământ nu ne este cunoscut, simpla mențiune a numelui său, Sfântul Nicolae din Poiana, indicând clar aflarea lui in mijlocul unei păduri. Peste câteva decenii, locul mănăstirii va fi schimbat, biserica de lemn fiind înlocuită de una de piatră. Nici viața acesteia nu va fi prea lungă. Un cataclism pare ca a dus la prăbușirea sa și la reconstrucția lăcașului pe același loc, de către Ștefan cel Mare. Interesul pentru Probota este legat de înhumarea mamei sale Oltea Maria în lăcașul anterior, pe care unii cercetători i-l atribuie tot lui. O nouă alunecare de teren prilejuiește dărâmarea ctitoriei lui Ștefan la o dată necunoscută. În 1530, Petru Rareș decide să refacă biserica, dar pe un teren mai sigur: un platou aflat la circa trei sute de metri vest de ultimul amplasament.

Ascunsă încă în pădure, retrasă față de orice așezare, Manăstirea Probota a fost chemată de ctitorul său, Petru Rareș, fiu natural al lui Ștefan cel Mare, îndemnat de vărul său Grigorie Roșca, egumenul mănăstirii, care, după toate probabilitățile, continuase să funcționeze, să îndeplinească și rolul de necropolă pentru noua familie domnitoare, în ciuda protestelor călugărilor de la Putna, care se vedeau astfel privați de o serie de privilegii. La moartea sa, în septembrie 1546, Petru Rareș va fi înmormântat aici . Tot aici vor fi înhumați fiul său Ștefan, domn între 1551 si 1552, iar apoi Doamna Elena, a doua soție a lui Rareș, principesă din familia sârba Brankovic, care și-a secondat soțul în inițiativele artistice.

În 1550, Doamna Elena și trei dintre copii, fiul cel mare Iliaș, aflat în scaun, Ștefan și Constantin, ridică în jurul bisericii un puternic zid de incintă, cu turnuri de apărare în colțurile de sud-est și cu turnul de poartă pe aceeași latură estică. Deasupra intrării este plasată o elegantă pisanie în piatră, care consemnează faptul că Această mănăstire au făcut-o Io Petru Voievod la anul 7038 [1530] și s-au îngrădit după moartea lui de Doamna Elena și copiii ei Io Iliaș Voievod și Ștefan și Constantin, la anul 7058 [1550] septembrie 4. Alături de biserică, incinta închidea, spre colțul de nord-vest, clisiarnița, multă vreme considerată casa domnească, deși înglobarea în același edificiu cu cel al clopotniței ar fi trebuit să indice o altă destinație, dar și casa domnească propriu-zisă și edificiile mănăstirești: trapeza, chilii, cuhnie, toate grupate în jumătatea sudică a marii curți. Organizarea spațială a fost astfel gândită încât funcțiunile strict sacre să fie net separate de viața curentă dintr-o mănăstire domnească din Moldova: locuința temporară pentru domn, clădirile necesare obștii călugărești.

După stingerea familiei ctitorului, mănăstirea devine necropolă boierească, numeroase morminte al unor dregători și ale familiilor lor, regăsindu-se sub pietre de mormânt bogat împodobite, în cripte sau în sicrie puse în gropi simple, în pronaos și în pridvorul închis. Cei mai importanți dintre aceștia aparțineau familiei Stroici. Un inventar funerar deosebit de prețios a putut fi recuperat, în urma săpăturilor arheologice, din morminte nejefuite sau care au scăpat grabei profanatorilor: piese vestimentare (o bonetă bărbătească, o rochie, un ilic brodat și pantofi de femeie, toate din materiale scumpe, decorate cu fir de argint aurit împletit sau bordat), bijuterii de aur cu pietre prețioase si semiprețioase (un inel sigilar al lui Simion Stroici, porumbei de filigran folosiți ca ace de val, o pafta/broșă feminina, inele, cercei).

Spre mijlocul secolului al XVII-lea, mănăstirea va beneficia de interesul lui Vasile Lupu, care va reface în parte zidurile de incintă și turnurile și va construi o a doua casa domnească, paralelă cu biserica, pe latura de sud.

Mănăstirea trebuie să fi fost o importantă vatră de spiritualitate, de aici pornind drumul călugăresc a trei mitropoliți ai Moldovei în afara de Grigore Roșca, care el însuși va accede la această demnitate: Gheorghe Movilă, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în primii ani ai celui următor, urmașul său Teodosie Barbovschi, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, marele Dosoftei. Acesta din urmă va închina mănăstirea și bunurile ei Sfântului Mormânt de la Ierusalim.

În 1863, mănăstirea este desființată odată cu secularizarea inițiată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și de Mihail Kogalniceanu. Biserica devine de mir, iar clădirile așezământului monahal decad cu totul. Acestea – probabil în parte ruinate încă din secolul precedent – se distrug rapid, multe materiale fiind refolosite de locuitorii satului și ei eliberați prin reformele vremii.

În anii 1934-1937, Comisiunea Monumentelor Istorice initiază restaurarea bisericii și a clisiarniței, prin arhitectul Horia Teodoru. Cu această ocazie, se reface, după aceleași forme, acoperișul bisericii, sunt redeschise ferestrele pronaosului și ale pridvorului, cărora li se reconstituie mulurile gotice după modelul celor păstrate la pronaos, dar care fuseseră înecate în zidăria care micșorase golurile spre exterior, se reface soclul și se decapează parțial de văruieli pictura exterioară.

În 1986, Mitropolia Moldovei și Sucevei aprobă un proiect de consolidare a părții superioare a bisericii și de înlocuire a acoperișului de sită cu unul de tablă, care sa reia însă formele învelitorilor tradiționale, compartimentate, ale bisericilor din Moldova, regăsite în tablourile votive.

În 1993, a fost reînființată și mănăstirea, ca așezământ de maici.

În 1993, biserica Mănăstirii Probota este înscrisă pe Lista Patrimoniului Mondial, în grupul bisericilor din Moldova cu picturi murale exterioare. Ca urmare a acestui fapt și datorită interesului unor specialiști din Japonia pentru monument, acesta va fi supus unui amplu proces de cercetare, restaurare și valorificare desfășurat sub egida UNESCO, cofinanțat de Japan Trust Fund for World Heritage și Ministerul Culturii din România, proces desfășurat între 1996 si 2001.

Șantierul de restaurare Probota a reprezentat o experiență unică atât prin amploarea sa, prin abordarea interdisciplinară a aspectelor cercetării și conservării, prin caracterul de școală-pilot internațională pentru restauratori de pictura murală din România, Austria, Italia, Germania, Franța, Polonia, Cehia, Elveția și Columbia, prin finanțare și nu în ultimul rând prin calitatea cercetării, arheologice și de istoria artei, ca și prin interesul pentru calitatea documentației – pentru prima dată total informatizat pentru un monument din România – si pentru publicarea unei cărți a proiectului sub forma unei monografii, aparută sub auspiciile UNESCO .

Observațiile prilejuite de recentele lucrări de restaurare deschid o pagină nouă în istoria picturilor murale interioare și exterioare din vremea lui Petru Rareș, iar Probota – primul ansamblu redescoperit și în întregime păstrat în excelente condiții – este o piesă-cheie nu doar în aflarea de noi date și fapte, care se pretează la interpretări, ci și la aducerea la lumină a unor noi valori și frumuseți.