Interiorul Mănăstirii Dragomirna

Pridvorul se află mai sus decât nivelul curţii, astfel că pentru a intra în interiorul edificiului se urcă şapte trepte, urmând apoi ca din pridvor până la sfântul altar alte şapte trepte să accentueze tendinţa de înălţare, să creeze o diferenţiere valorică a încăperilor bisericii.

Numărul şapte este un număr cu un simbolism bogat în Sfânta Scriptură, dar face referire la cele şapte zile ale săptămânii de la Creaţie, cele şapte Sfinte Taine ale credinţei ortodoxe, cele şapte daruri ale Duhului Sfânt.

Elementul care atrage atenţia încă din pridvor este reţeaua de nervuri ce îmbracă bolţile, procedeu ce provine din goticul occidental, trecut însă şi prin filtrul de gândire al mitropolitului Anastasie Crimca. Broderia de nervuri ale pridvorului, cu întretăieri marcate de scuturi şi plăci decorate cu rozete florale şi cu motive geometrice pare plasa unui cer înstelat aruncată undeva departe, acolo unde privirea abia poate răzbate. Nervurile erau iniţial colorate şi aurite, după cum o dovedesc încă unele urme din jurul cheii de boltă.

Dragomirna nu are o cameră a mormintelor, însă în pridvor se află câteva pietre de mormânt, cu o sculptură de o mare simplitate, în constrast cu bogata decoraţie a bolţii. Primele trei pietre de mormânt cu inscripţie în limba slavonă, în bunăparte şterse, poartă datele de 1673 şi respectiv 1680.

Cea mai veche piatră funerară este o lespede de marmură, ce poartă inscripţie grecească, săpată în secolele II, I Î.HR., într-un oraş neidentificat de pe ţărmurile Pontului Euxin, în cinstea unui arhitect Epicrates, fiul lui Nicobulus din Bizanţ.

După tradiţie se bănuieşte că sub această piatră ar fi înmormântat un anume Dima, considerat legendarul constructor al Dragomirnei, aceasta fiind o intrepretare fantezistă, nedovedindu-se prin nici un izvor scris. Ultima piatră funerară, având săpată în partea superioară o stemă reunită a Ţării Româneşti şi a Moldovei, înscrisă într-o cunună de lauri, şi mărginită de simbolul zilei şi a nopţii, soarele şi luna, ca şi de păsări şi de flori, acoperă mormântul Mariei Balș, moartă la 1770, fiica lui Constantin Mavrocordat, fost voievod al celor două Ţări Române.

Trecerea din pridvor în pronaos se face printr-un portal format dintr-un larg chenar gotic, cu vârful într-o acoladă, înscris la rândui într-un alt chenar dreptunghiular. Pronaosul se impune atenţiei privitorului mai cu seamă prin modul său de acoperire la cele două calote ce constituie boltiri, putându-se remarca un adevărat decor format din opt arcuri întretăiate. Cele două cupole inegale, înscrise într-un pătrat obţinut prin restrângerea spaţiului cu ajutorul arcelor etajate, se prezintă ca nişte adevărate broderii în piatră. La întretăieri arcele încrucişate, sunt marcate de rozete cu motive florale şi scuturi.

Nu există nici o suprafaţă a bolţii, nici un singur arc sau intersecţie de ziduri, care să nu fie subliniată de motivul funiei împletite. Această întreagă decoraţie este poate cea mai rafinată expresie a bolţii moldoveneşti. În pronaos în partea dreaptă, se găseşte o piatră funerară, ridicată mai sus decât nivelul pardoselii, fără nici o inscripţie.

Această piatră acoperă osemintele mitropolitului ctitor. În partea stângă a pronaosului, se află baldachinul cu sfintele moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul. Bine luminată prin câte două ferestre pe fiecare latură cea de-a doua încăpere a bisericii este despărţită de naos printr-un perete străpuns de trei arcade unite iar în extremitate pe doi pilaştri.

În felul acest între naos şi pronaos s-a creat o comunitate de spaţiu lăsând să se întrevadă altarul şi întreaga desfăşurare a slujbelor.

Naosul ridicat cu două trepte mai sus în prelungirea pronaosului, având aceeasşi lăţime ca acesta, este cea mai mare încăpere a bisericii. Pe laturile de nord şi sud se deschid obişnuitele abside laterale, adâncituri de formă semicirculară, practicate în grosimea zidului fără a răspunde în afară. Acesta este dominat de turla Pantocratorului, care deşi în ansamblu văzută în exterior pare delicată şi zveltă, polarizează ca vârful unei piramide.

Turla de formă rotundă în interior şi octogonală în exterior, îşi sprijină greutate pe patru arcuri mari, subliniate ce acelaşi caracteristic motiv al funiei răsucite, susţinute de console masive. Prin mijlocirea pandativelor, se face trecerea la perimetrul circular al pereţilor turlei şi prin ingeniosul sistem al arcurilor întretăiate, folosit şi în pronaos, se obţine reducerea diametrului interior, ceea ce a dat de altfel zvelteţea care caracterizează turla bisericii.

Altarul, aşezat cu o treaptă mai sus decât naosul, încheie progresiva înălţare a încăperilor. De formă obişnuită, semicirculară şi acoperit cu o boltă în formă de sferă, încăperea este luminată de trei ferestre mari, larg deschise spre interior.

Lărgimea altarului se reduce treptat prin trei rezalite succesive, corespunzând în acoperire la trei arce telescopate. Toată acestă compoziţie arhitecturală subliniază strâmtorarea succesivă a spaţiului altarului accentuând caracterul său de element esenţial al edificiului.