Istoria Bisericii Învierea Domnului (Văscresenia) (Elena Doamna) din Suceava

Biserica Sfânta Înviere s-a zidit la anul 1550 în mahalaua Cutului, prin osârdia Doamnei sârboaice Elena Ecaterina Rareş, pentru sufletul Domnului ei Petru Voievod şi pentru sine, pe vestigiile a trei biserici, două de lemn şi una de piatră, datate între secolul al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Ocuparea Bucovinei de către Austria în anul 1775 avea să ducă la cedarea locaşului de cult comunităţii romano-catolice, urmare a dispoziţiei împăratului Iosif al II-lea din 1782. Ca un paradox, biserica oraşului, veche, mare şi pustie, dedicată Învierii lui Cristos supravieţuia prin înstrăinare, însă pătimind numeroase mutilări arhitectonice.

Jumătatea de veac (1786-1836) a adăpostit la rugăciune în principal credincioşi de rit latin şi militari austrieci din garnizoana oraşului, iar mai apoi a fost încredinţată greco-catolicilor ruteni, aduşi de vânturi străine pe aceste meleaguri, care au folosit-o timp de un secol (1836-1936).

În primăvara anului 1936 altarul înstrăinat al Învierii Domnului din cetatea Sucevei, căpăta dezrobirea prin unirea eforturilor a trei personalităţi de marcă ale acelor vremuri: Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, Nicolae Iorga, Preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice şi dr. Constantin Angelescu, Ministrul Cultelor. Biserica intra de acum într-al 233-lea an de ortodoxie, menită fiind – ispăşitor simbol! – pentru ostaşii României din garnizoana Sucevei.

Până la reactivarea parohiei, Văscresenia a avut statut de biserică misionară, fiind pe rând: capelă militară (1936-1944), capelă a renumitei Facultăţi de Teologie din Cernăuţi, refugiată la Suceava (1945-1948), filie a bisericii Sfântul Dumitru (1949-1951), capelă a Şcolii de cântăreţi (1949-1952) şi biserică dependentă direct de Mitropolia din Iaşi (1951-1956).

Întrucât biserica a suferit de-a lungul timpului numeroase prefaceri, începând cu perioada contemporană, arhitecţi consacraţi au cercetat monumentul şi au întocmit ample documentaţii de restaurare-consolidare. Acestea aveau să concretizeze în special între anii 1982-1989 şi 2014-2015, când prin eforturi deosebite, edificiul a fost adus mult mai aproape de frumuseţea cea dintâi.

Planul bisericii este triconc, în formă de corabie, cu intrarea pe latura de vest, absidele naosului fiind practicate în grosimea zidurilor. Interiorul este compartimentat în pronaos, naos şi altar. Dimensiunile sunt destul de reduse: în interior lungimea este de 21,40 metri, în exterior de 24,40 metri, lăţimea de 5,80 metri şi respectiv 8,50 metri, iar înălţimea maximă de 17 metri. Materiale de construcţie: piatră şi cărămidă, acoperită cu tablă de cupru.

Tâmplăria realizată între anii 1988-1989 s-a degradat la geamuri prin uscarea lemnului de stejar. Distanţarea tâmplăriei şi calitatea chitului folosit nu mai asigură izolarea termică corespunzătoare ducând la pierderi de căldură pe timpul vremii reci si uneori se infiltrează apa datorită ploilor de intensitate mare.

Uşa a doua de la intrare precum şi cea de la altar sunt degradate în urma încercărilor de efracţie petrecute în ultimii ani.

Lumina pătrunde în locaş prin cele şapte ferestre gotice, din care, patru mai mari, în pereţii de sud şi de nord ai pronaosului, cu chenare în arc frânt, timpane din piatră suprapusă şi colonete mediane, şi trei mai mici, două în pereţii laterali ai naosului şi una în axul absidei altarului, încadrate în chenare dreptunghiulare, având sus baghete încrucişate.

Pictura a fost realizată între anii 1982-1989, în tehnica fresco de Ion Grigore. Tot acesta, secondat de doi vrednici ucenici, a pictat între 2002-2003, în tehnica fresco, şi cele două rânduri de ocniţe ce înconjoară biserica, cele de pe faţada vestică fiind realizate în mozaic tip murano.

Pe latura de nord a bisericii s-a ridicat la începutul secolului al XIX-lea, o interesantă zvoniţă (clopotniţă) din piatră şi cărămidă cu trei arcade, apoi în 1997 o capelă-lumânărar.

Dan Broscăuţeanu a executat în anul 1989 frumoasele vitralii de la geamuri. Bucăţile de sticlă au fost pictate şi arse în cuptor la temperaturi înalte, după care au fost montate în bare de plumb în tehnica clasică.

În memoria celor căzuţi în Decembrie ’89 s-a înălţat o frumoasă Troiţă în partea sudică.