Tematica Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina din Gura Humorului

Tematica Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina (Gura Humorului) a fost gândită ca o călătorie virtuală în universul spiritual al satului bucovinean din secolul al XIX-lea.

În acest spațiu virtual, vizitatorul este invitat să parcurgă principalele momente ale calendarului popular și de a fi martori la etapele vieții unui om.

Creația remarcabilă pentru memorizarea timpului sacru și a activităților economice, calendarul popular este o adevărată chintesență de înțelepciune în care curgerea timpului nu este nici ternă, nici liniară ci se află sub semnul suprapunerii interdependenței dintre ritmurile cosmice, pe de o parte și cele vegetaționale, animaliere, nu în ultimul rând, umane, pe de altă parte.

Ajunul Sfântului Andrei

Intrarea în calendarul popular bucovinean, cu evoluție ciclică, repetitivă, se face la Sântandrei (30 noiembrie), sărbătoare de început a Anului Nou dacic, ce debuta la 1 decembrie și a iernii oficiale, patronată de lupi.

În lumea tradiționalistă a satului bucovinean, Ajunul și mai ales, noaptea Sfântul Andrei erau adevărate monumente magice.

Acum, spune tradiția, se deschideau cerurile iar fetele de măritat puteau să-și caute de ursită. Adică puteau să întrevadă chipul, vârsta, starea materială și cea socială ale bărbatului cu care urmau să se căsătorească.

De aceea, acum, la cumpănă de vreme, fetele se adunau în casa unei văduve iertate de Dumnezeu pentru a păzi usturoiul (usturoiul păzit fiind, mai apoi, folosit în magia albă de dragoste) sau, după ce țineau post negru în ziua de 29 noiembrie, se duceau, în miez de noapte nevăzute de nimeni, la fântână, ca să descopere în luciul de apă chipul ursitului.

Cum noaptea era considerată a fi noaptea strigoilor, era obligatoriu să mănânci usturoi și să faci cu el semnul crucii pe frunte și deasupra tuturor spațiilor de trecere: fereastră, ușă, poată, fântână…

Ajunul Crăciunului

Ajunul și Seara de Crăciun erau și mai sunt încă momente în derularea timpului magic românesc.

Situația în ziua în care, în Calendarul Iulian, se năștea Soarele și în imediata vecinătate a solstițiului de iarnă din Calendarul Gregorian, sărbătoarea Crăciunului cumulează numeroase reminiscențe de cult solar autohton, greco-roman și oriental asimilate de creștinism.

În ziua de 24 decembrie, până când scăpăra soarele dincolo de zare, întreaga familie ține post negru (abținere totală de la apă și mâncare).

Gospodina casei pregătește cele douăsprezece feluri de mâncare rituală (mâncare de post, roade ale pământului și preparate din pește, simbol Cristic) pe care le așează, în casa cea mare, pe masa gătită cu cea mai frumoasă față de masă, așternută peste câteva paie și legată, în cruce, cu fire de strămătură roșie.

În jurul acestei mese numită, uneori, Cina cea de taină, se reunește întreaga familie, întru săvârșire celui mai impresionant ritual de numire a Cerului Tată cu pământul Mamă.

Noaptea Anului Nou

Seara Sfântului Vasile sau a Anului Nou, numit adesea și Crăciunul cel Mic, este cea mai bogată în datine și credințe, cea mai misterioasă și mai plăcută românilor de pretutindeni.

Este granița oficială a timpului calendaristică de astăzi ce păstrează numeroase elemente din scenariul ritual de înoire a timpului, practicat, altă dată, primăvara, în luna martie.

La vremea de seară trece, din casă în casă, plugul cel mic (al copiilor), urmat după căderea nopții, de cel al feciorilor și apoi de Plugul cel mare (al gospodarilor), însoțite adesea, chiar de plugul tras de boi.

Treptat, pe ulițele satului, apar cetele de mascați în componența cărora intră urșii, țiganul, capra, calul, împărății, burghierii, jidovii, baba și moșneagul, irozii, coșarul, moartea, dracii…

Fiecare personaj din ceată are un rol bine definit: ursul este simbolul naturii care revine perpetuu la viață; capra este reprezentarea mitologică a unei divinități fecunde, purtătoare a energiilor întregii naturi; calul este aici reprezentare solară, cu proprietăți apotropaice; urâții, în general, sunt personificări ale timpului ajuns la senectute, timp ce va naște, în noaptea aceasta, trecând prin moarte; împătații sunt parodii ale ofițerilor austrieci…

Trebuie menționat că la Gura Humorului se păstrează ursul din paie, adevărată relicvă neolitică din ceremonialul de renaștere vegetațională.

În desfășurarea ritualului de Anul Nou, la răsărit trec, prin gospodării, semănătorii cu incantațiile lor augurale.

Urătura și gestica Plugușorului, alaiul și jocurile cetelor de mascați și semănători sunt, în mod evident, componente ale ritualului de început de vechi an agrar și, doar stabilirea începutului de an civil la 1 ianuarie, a determinat trasmutarea acestor obiceiuri în noaptea de 31 decembrie.

Februarie – preambulul al anului agrar

Nici una dintre activitățile casnice sau productive și uneori, parte din cele spirituale, nu se putea duce la bun sfârșit fără sprijinul fierarului.

În luna februarie, numită Faur în calendarul popular, bucovinenii își comandau sau reparau, la fierărie, toate uneltele agricole. O grijă deosebită era acordată fierarului de plug, perceput, în mentalitatea arhaică, ca fiin unealta ce urma să rănească Pământul Mamă, înspre rodire.

De aceea era obligatorie, acum, ca preambul în deschiderea anului agricol, trecerea lui prin focul purificator al Faurului.

Începutul anului agrar

Sărbătorile specifice începutului de an nou agrar, fie erau celebrate în intervalul 1 februarie – 8 martie, la data mobilă a începutului de Lăsat de Sec, fie erau concentrate în ziua de 9 martie , ziua echinopțiului de primăvară, în Calendarul Iulian și cea în care erau sărbătoriți Mucenicii – întruchipare a moșilor și strămoșilor, în calendarul popular.

Se spune că în ziua de 9 martie, moșii bat cu bâtele în pământ întru alungarea frigului și eliberarea căldurii.

Era firesc, deci, ca în acest moment din derularea calendarului popular să aibă loc, în mod simbolic și ritual, pornirea plugului la arat.

Plugul și carul erau scoase în mijlocul curții, la ambele se înjugau boii iar în coarnele plugului se punea Creciunul (colac în forma cifrei opt, copt în ajunul de Crăciun). Apoi, gospodina casei, rotindu-se în jurul carului și al plugului, le purifica cu tămâie și aghiasmă, spărgea hârbul de tămâie între coarnele boilor și așeza, în fața lor, o secure și un ou. Abia acum, plugul și carul puteau să plece spre țarină, dar nu înainte de a înconjura casa, de trei ori, în mod ritual. În câmp, după trasarea primei brazde, boii erau sloboziți și li se dădeau merindele, iar plugarii frângeau Creciunul, mâncau, ritual, câteva bucățele din el, apoi îl fărămițau și-l aruncau pe ogor înspre rodnicirea holdelor viitoare.

Ceremonialul avea o încărcătură simbolică covârșitoare, cu înțelesuri în cea mai mare parte pierdute astăzi, dar care merită, din plin, a fi redescoperite.

Marea Sărbătoare Pascală

În calendarul creștin ortodox, ca și în calendarul popular bucovinean, cea mai importantă sărbătoare din derularea timpului sacru este Paștele sau Învierea Domnului, sărbătoare întru întâmpinarea căreia întreaga suflare a satului tradițional se pregătește timp de 49 de zile.

Sâmbătă noaptea, după primul cântat al cocoșilor, bucovinenii, cu mic cu mare, primeniți și îmbrăcați în cele mai noi și mai frumoase straie, se îndreptă către biserică, purtând în mâini ofrandele pascale – coșurile (păscărițele) gătite de sărbătoare, în care sunt puse pasca, mielul, ouăle roșii și cele închistrate, baba, cozonacul, hrean sau salată de sfeclă roșie cu hrean…

Înainte de a pleca la biserică, toți membrii familiei se spală pe față, în mod ritual, cu ou roșu și un bănuț de argint, în credința că numai astfel vor fi, ori vor rămâne sănătoși ca oul și curați ca argintul.

În timpul slujbei de Înviere, în curtea bisericii, se aprindeau focuri, se trăgeau focuri de armă sau se împușca cu carbid, practici, în bună parte, abandonate, astăzi. Toate aceste zgomote, alături de sunetul clopotelor trase la miez de noapte, aveau rolul de a îndepărta spiritele cele rele și de a vesti întregii lumi Învierea celui care s-a jertfit întru intrarea păcatelor umane.

La mijirea zorilor, întreaga suflare se așază, concentric, în jurul bisericii, pentru sfințirea bucatelor tradiționale din păscăriță, bucate consumate, mai apoi, acasă, în mod ritual, de întreaga familie, reunită în jurul mesei tradiționale de Paști.

Vara Pastorală

Sfântul Gheorghe – începutul verii pastorale

În pantenonului românesc, Sângiorzul este unul dintre cei mai îndrăgiți si mai venerați sfinți, el fiind considerat cap mare de primăvară, înverzitorul naturii și semănătorul tuturor semănătorilor.

Calendarul popular românesc era împărțit în două sezoane simetrice: vara pastorală patronată de cal și iarna pastorală patronată de lup. La hotarul lor străjuiau doi sfinți – Sângiorzul și Sâmedru – ce purtau la brâu cheile vremii pe care și le schimbau atunci când se împlinea sorocul, adică la 23 aprilie și 26 octombrie. Deloc întâmplător, cei doi sfinți sunt reprezentați călare!

Cele mai multe practici din ajunul și din timpul Sângiorzului aveau ca scop învingerea spiritelor malefice, purificarea spațiului, a oamenilor și a animalelor și atragerea manei cerești asupra turmelor de vite și a comunităților umane.

Pentru înlăturarea spiretelor rele se aprindeau focurile vii, se făceau zgomote și se punea (se mai pune și astăzi) o creangă verde, înfiptă în brazdă patrulateră, în toate spațiile de trecere: poartă, colțurile de la streașină, înaintea ușilor caselor și a grajdurilor, în tindă… Iar vasele în care se obținea laptele sau se pregăteau produsele din lapte, erau umplute cu apă și erau gătite cu coronițe împletite dincrengi verzi și flori de primăvară

Sâmedru – sfărșitul verii pastorale

Ultimul popas în derularea calendarului popular propus de Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina este sărbătoarea Sfântului Dumitru (Sâmetru), celebrată la 26 octombrie.

Sâmedru trebuia, conform tradiției, să desfrunzească codrul și să închidă vara, cu aceleiași chei pe care le primise de la Sângeorz, pe 23 aprilie. Trebuia să dechidă iarna tradițională, patronată de lup.

Este momentul în care se încheiau soroacele între păstori și proprietarii de oi, ziua în care se făcea deconturile pentru toate înțelegerile încheiate pe 23 aprilie. Deconturile nu erau întotdeauna pașnice, de unde și zicala: la Sângiorz de încaieră câinii și la Sâmedru se bat stăpânii. Dar, tot acum, se încheiau noi învoieli, prilejuri de adălmașuri și mare veselie, de unde altă zicală: La Sâmedru ciobanii își caută stăpânii.

Hotar mare de timp calendaristic fiind, în ajunul și în ziua de Sâmedru erau înfăptuite numeroase ritualuri de purificare (aprinderea lui Sâmedru, sărirea peste foc, aruncarea tăciunilor prin grădini), de pomenire a moșilor și strămoșilor (de Moșii de toamnă se dădeau de pomană colaci, unt, untură, lapte, brânză…), de divinație, de prevedere și de pronosticarie meteorologică.

Ulița Satului

Practicile apicole

Pentru bucovineni, albinăritul sau stupăritul a fost și a rămas o ocupație importantă. El s-a dezvoltat de la albinăritul primitiv, ce consta în vânătoarea albinelor sălbatice și culesul mierii din natură, la utilizarea stupilor confecționați din nuiele sau paie împletite, din trunchiuri de copac numite știubeie, mai târziu, a stupilor sistematici și, în cele din urmă, la folosirea tehnicilor moderne.

În calendarul popular, albinăritului îi sunt dedicate, pe parcursul anului, mai multe sărbători.

Anul apicol debutează în ziua de 17 martie, ziua Alexiilor, când se crede că toate insectele, numite gujulii, și alte viețuitoarele care au iernat sub pământ revin la viață.

Conform tradiției, acestea aveau nevoie de o zi în care să-și recapete energia după perioada de ședere în frig și întuneric și nu trebuiau deranjate nici măcar pomenindu-li-se numele. Iar, dacă lucrul acesta nu putea fi evitat, de Alexii trebuia să li se spună „domn” sau „doamnă”.

Hora de Sfântul Ilie

Hora este unul dintre cele mai vechi, mai populare și mai emblematice dansuri tradiționale românești.

Dans popular inconfundabil, cu actanți prinși maiestuos în cerc, hora este un dans al liniștii și al perfecțiunii. Este elementul de legătură între cultul zeiței-mamă, existent în societățile matriarhale și cultul solar reprezentat prin formele sale circulare, ea, însăși, fiind un adevărat cerc viu.

O horă așteptată cu multă nerăbdare în lumea satelor bucovinene era hora de Sântilie, obicei prenupțial, când ciobanii, coborâți de la munte, își băgau iubitele în joc. În comunitățile pastorale, fetele își câștigau statutul de fete mari și puteau fi pețite în vederea căsătoriei numai după intrarea lor în horă. Cele care nu erau băgate în seamă la Sântilie, urmau să priveasca horele de pe margine încă un an și tot atât urmau să aștepte până la căsătorie.Invitația la dans se făcea după un anumit ceremonial. De obicei, feciorul invita fata înmânându-i o furcă frumos ornamentată pe care o pregătise în zilele lungi de abstinență ce urmau după urcatul oilor la munte până la sărbătoarea de Sântilie. Nu de puține ori, gestul echivala cu o cerere indirectă în căsătorie dar, în acest caz, tânărul trebuia să fie sigur de sentimentele fetei. Pentru că dacă fata nu-l dorea de soț, ea frângea furca în fața tuturor ceea ce echivala cu atragerea disprețului întregii comunități.

Cămașa ciumei

Ciuma sau pesta, numită și „moartea neagră”, a fost una dintre cele mai cumplite calamități care s-au abătut asupra comunităților umane. Prezentă în mai multe rânduri pe parcursul a cinci secole ( XIV – XIX ), ciuma a avut consecințe demografice grave ucigând, potrivit unor estimări, jumătate din locuitorii Europei. Nici spațiul românesc nu a fost ocolit de teribila molimă ea fiind consemnată și în documente ca urgia care a produs groază și a ucis sute și mii de oameni, depopulând sate întregi.

Pentru a o îmbuna sau pentru a se feri de ciumă, bucovinenii o numeau buboasa, alba, teteleica și matahala sau, mai ales, recurgeau la un ritual cunoscut sub denumirea de „cămașa ciumei”.

La începutul postului Crăciunului, șapte sau nouă văduve, desemnate de comunitate, se adunau, într-o seară de marți, la o „casă curată ” și până la miezul nopții trebuiau să confecționeze o cămașă, parcurgând toate etapele, de la tors și țesut până la brodat și cusut. După primul cântat al cocoșilor, trei tineri neprihăniți atârnau cămașa într-un copac uscat și găunos de la marginea satului. Se credea că, în zorii zilei, ciuma va veni și, dacă îi va plăcea cămașa, se va îmbracă cu ea și va părăsi satul, salvându-i pe oameni de la chinuri și moarte.

Nașterea

A doua jumătate a călătoriei în muzeul nostru, își propune să arăte vizitatorului momentele și etapele prin care trecea omul de secol XIX. Cicluri ale vieții care îi definea viața și cum toate aveau un început, nu puteam începe această călătorie decât cu începutul, cu Nașterea.

Ritualurile practicate la naștere, ca și cele de la nuntă și înmormântare, sunt ritualuri care făceau trecerea dintr-o stare veche într-o stare nouă și asigurau integrarea în aceasta din urmă.

În perioada în care nașterea se petrecea acasă, ea se făcea sub supravegherea moașei satului sau moașei de neam, personaj indispensabil în comunitățile tradiționale. Moașa pregătea și ajuta femeia la naștere, moșea copilul, comunica tatălui sexul copilului, executa prima scaldă, sfătuia lehuza cum să-și hrănească și crească copilul, se îngrijea de sănătatea mamei și a copilului și efectua primele rituri postnatale.

Imediat după naștere, moașa ridica copilul și rostea incantații, diferite de la o zonă la alta, dar care aveau același scop – transmiterea virtuților strămoșilor către pruncul abia născut – și-i făcea semnul crucii pe față pregătindu-l, asfel, încă din prima zi, să fie creștin.

Moașa făcea, apoi, prima baie rituală a copilului, numită scaldă , în apă neîncepută, călduță sau rece, adusă de la izvor, fântână sau râu. După ce-l îmbrăca și-l înfășa, moașa închina copilul la icoane apoi îl așeza, pentru scurt timp, pe vatră, sub masă sau sub laiță, pentru contactul, considerat benefic, cu pământul și focul. În mod frecvent, tatăl era cel care ridica pruncul de pe pământ, recunoscându-i, astfel, paternitatea.

Șezătoarea

Dupa terminarea muncilor agricole, într-o perioadă de repaus relativ, în lumea satelor începea sezonul șezătorilor, întruniri comunitare nocturne organizate între postul Crăciunului și postul Paștelui cu o întrerupere de paisprezece zile, între Crăciun și Bobotează.

Numite adesea furcării, șezătorile erau, cel mai adesea, mixte. La ele participau tinere necăsătorite, neveste tinere și bătrâne, copile ce depășiseră vîrsta copilăriei dar și bărbați și feciori care, de cele mai multe ori, umblau în grup, de la o șezătoare la alta, având roluri precise în cadrul obiceiului.

Deși principala activitate era torsul firelor textile, la o șezătoare se depăna și se împletea, se scărmănau lâna și penele, se pregăteau țevile pentru țesut și se cosea dar, niciodată nu se coseau cămășile care erau făcute doar în intimitatea propriului cămin.

În același timp, în șezători se discutau diverse fapte din viața satului, se analizau și se predau coduri comportamentale, se forma și se manifesta opinia publică, erau transmise obiceiurile, cântecele și jocurile tradiționale și, nu de puține ori, se practicau ritualuri magice de atragere a feciorilor în furcării. Altfel spus, șezătorile erau, alături și împreună cu școala, biserica și familia, adevărate instituții cu rol important în viața comunităților sătești ce au funcționat, în întreaga lor plenitudine, până spre mijlocul secolului douăzeci.

Gătitul miresei

În tradiția românescă, și nu numai, nunta este considerată o taină precum nașterea și moartea cu deosebirea că la acest moment omul, aflat în floarea vârstei, participă în mod conștient la cel mai important moment al existentei sale.

În ziua cununiei, la casa miresei se adunau druștele frumos îmbrăcate și rudele cele mai apropiate pentru a o pregăti de nuntă, moment cunoscut sub numele de ”gătitul miresei”. Tânăra era pieptănată cu cărare pe mijlocul capului, părul era împletit în codițe înfrumusețate cu panglici colorate, era îmbrăcată cu hainele noi, pregătite din timp, era încălțată cu ghete cu tureacă înaltă și era încinsă cu un brâu de lână căruia i se făcea un nod pe care mirele trebuia să-l dezlege în patul nupțial. Pe umeri i se așeza o basma, iar la gât i se punea o salbă de argint. La final, druștele sau mama miresei îi așezau coronița pe cap, împodobind-o, astfel, asemenea unei împărătese.

Pe tot parcursul ”gătitului”, druștele cântau cântece ce vesteau noua stare în care urma să intre și, de regulă, mireasa trebuia să plângă. Dacă acest lucru nu se întâmpla în mod natural, se găsea câte o rudă apropiată care să-i dea pe la ochi cu o ceapă zdobită pentru că ”era mai bine să plângă înainte decât pe urmă”.

Iertăciunea

Pe parcursul desfășurării nunții tradiționale bucovinene, unul dintre cele mai emoționante și solemne momente era cel în care mirii își cereau iertare de la părinți deoarece ” pe întinderea lumească / nu-i fiu la părinți să crească / și lor să nu le greșească”, moment cunoscut sub numele de iertăciune.

Prima formă de iertăciune, numită și iertăciunea mică, se lua în ajunul nunții mai ales de către mireasa care pleca, prin căsătorie, de la casa părinților săi în alt sat. În acest caz, după gătirea miresei și primirea darurilor de către aceasta, părinții se așează în spatele unei mese ținând în brațe o pereche de colaci și o huscă de sare iar mireasa îngenunchea în fața mesei.În spatele ei, în picioare, conducătorul nunții, numit vornic sau colăcar, rostea, în numele miresei, o orație lungă formată, cel mai adesea, din trei părți : cum a făcut Dumnezeu lumea, pe Adam și Eva și greșeala săvârșită de ei, posibilele greșeli ale tinerilor și supărarea provocată părinților și rugămintea de a fi iertați și binecuvântați de către aceștia.

O altă formă de iertăciune era cea de dinaintea plecării la biserică când ambii miri, fiecare la casa lui, își cerea iertare, tot prin mijlocirea colacarului, de la părinți, frați, surori, alte rude, cunoscuți și prieteni, chiar și de la copilul din leagăn. Așezați în genunchi în fața părinților, cu capul aplecat și îndreptat spre răsărit, mirii ascultau orația vornicului iar la sfârșit primeau binecuvântarea părinților și a tuturor celor care erau de față.

Alaiul de nuntă

În desfîșurarea nunții tradiționale, alaiul de nuntă era momentul care concentra atenția întregii colectivități atât prin participarea efectivă a nuntașilor cât și prin atenția cu care era urmărit de restul sătenilor.

Alaiul de nuntă se forma în ziua cununiei religioase, după luarea iertăciunii de către cei doi miri, în drumul lor către și dinspre biserică.

De regulă, alaiul pornea de la casa mirelui și, după ce trecea pe la casa nașilor, ajungea la casa miresei iar de aici se pornea spre biserică.

În unele colectivități, se formau, însă, două alaiuri, unul al mirelui și altul al miresei, care se întâlneau la biserică unde erau așteptate de nași, părinți și restul nuntașilor. În acest caz, mireasa, însoțită de druștele și vorniceii ei precum și de alte neveste se deplasa, de regulă, pe jos. Alaiul era însoțit de o pereche de lăutari ce acompania alaiul până în curtea bisericii. Alaiul mirelui, format din vătăjeii săi și un număr mare de feciori, era condus de lăutari doar până ieșea pe poartă iar deplasarea spre biserică se făcea, obligatoriu, călare.